Ca fotograf, mi-am pus adesea ștachete greu de atins. Adică am muncit pentru a obține imagini la care să mă uit cu același entuziasm și peste ani. Am făcut asta prin studiu teoretic și practică însoțită adesea de experimente – am testat abordări pe care nu le-am mai încercat înainte. Cum procesul de creație are la bază niște tipare, niște scenarii funcționale din care rezultă imaginile, cred că-i ușor pentru oricine să cadă în capcana fotografiei probate, care știe că merge. Este adevărat că repetăm cu toții cadre sau rămânem într-o zonă în care ne simțim bine. Este cât se poate de firesc, ar fi aproape imposibil să venim cu ceva nou mereu. Tocmai de aceea o să încerc în continuare să răspund la întrebarea din titlu într-un context personal mai larg, care nu pune semn de egalitate între creativ și original. E doar una din multele abordări posibile care pentru mine s-a întâmplat să funcționeze.
Câteva imagini creative, sper eu, care au pornit de la experimente și au devenit vârfuri de lance pentru conturarea stilului propriu. Sunt puține, dar necesare, într-un portofoliu.
Când am început fotografia (se fac imediat 15 ani, încă un pic și expir), scopul principal era să fac poze ca X sau ca Y. Mă impresionau imaginile lor, călătoriile în care porneau, voiam să fiu ca ei. Am stat cam 5-6 ani în faza respectivă. După care am început să fac trecerea către o abordare mai personală. A fost un proces de durată, un proces în care nu fotografia în sine a fost instrumentul principal folosit, ci nevoia de a mă cunoaște și de a mă înțelege pe mine ca om. Psihologic vorbind, aveam foarte multe lacune, nu eram capabil să-mi articulez trăirile, să înțeleg de ce simt și de ce mă comport într-un fel anume. Durează, desigur, toată viața să te cunoști, și ăsta-i până la urmă unul din fundamentele dezvoltării personale. Ca metode folosite, am pus mâna pe-o carte, pe-un articol, am văzut un documentar, am stat de vorbă cu oameni care se pricep la lucrurile astea, am scris – adică nimic special. Ușor-ușor s-a făcut lumină. Parte din nevoia de autocunoaștere s-a mutat în pasiunea pentru fotografie. Citesc și-acum despre foto, analizez portofolii (ale celor mai buni), vizualizez cum abordez o situație fotografică, scriu despre asta, după care ies și fac poze. Am grijă să iau și pauze, în care să mă detașez complet de proces, tocmai pentru ca informația acumulată să se sedimenteze și să revin cu forțe proaspete. Cred că așa mi-am format în timp un stil propriu, plecând de la nevoia firească de a mă cunoaște mai bine. Pe măsură ce mi-am lămurit mai multe necunoscute în ceea ce mă privește, am reușit să fac asta și cu imaginile. Au fost două procese paralele, dar care s-au influențat unul pe celălalt. Când citesc despre fotografie, exceptând partea tehnică, citesc de fapt despre emoțiile, gândurile și experiențele autorului. Când fotografiez, interacționez cu oameni (pre sau post fotografie, întotdeauna va exista o formă de interacțiune, chiar dacă pozez de unul singur) și creez propriile experiențe și povești, din care, și să nu-mi propun, învăț sigur.
Câteva din cărțile de fotografie din bibliotecă. De la prezentări de portofolii, la cărți instructive, până la albume de la concursurile la care am participat. Dacă aș avea mai mulți bani și spațiu, mi-aș face ditamai colecția.
Avem deci până acum doi termeni importanți – autocunoaștere și studiu, care merg mână în mână, dar care au nevoie de un al treilea atribut al creativității – motivația intrinsecă constantă. În cazul meu și vorbind strict de foto (fiindcă a fi motivat e, evident, o condiție a nevoii de autocunoaștere și a studiului), nu îmi e neapărat prea greu să mă mențin motivat. O dată, mersul în natură e parte din ceea ce sunt eu ca om, din amprenta mea. Și dacă tot sunt acolo, mai fac și câte-o poză. Doi, organizând tururi foto, trebuie să mai fac, chiar de nevoie, fotografii, deși nu acesta e scopul meu principal, ci a ghida. Trei, asta e partea intrinsecă mai interesantă – mereu e ceva nou de descoperit, gând care mă încântă și mă enervează deopotrivă, fiindcă știu că n-o să-mi pot atinge niciodată potențialul maxim. Însă e un sentiment cât se poate de frumos să pot arăta din când în când fascinația necunoscutului, a descoperirii lumii și a sinelui, prin ceva care să nu necesite prea multe explicații. Poate argumentele personale în favoarea motivației vă caracterizează, poate nu. Așa că vă mai dau unul care se aplică oricui – nevoia de a fi util și de a da relevanță vieții. Relațiile, familia, copiii, cariera, toate-s mai importante, dar a avea o pasiune, un loc al tău în care să te retragi, cred eu că-i la fel de necesar. Mai mult, nevoia de utilitate acționează și ca o formă alternativă de terapie, fiindcă, deși nu ne place să recunoaștem (mulți nici nu-și dau seama), cărăm cu toții bagajul de probleme nerezolvate din trecut, plus grijile cotidiene care induc stres și anxietate. Așa încât creativitatea poate fi o formă de vindecare și de restabilire a echilibrului emoțional.
Și-atunci de ce-i important să fim creativi? Păi ca să fim mai buni. Atunci când exersăm creativitatea suntem umani, onești și vulnerabili, avem șansa asta mare de a ne înțelege mai bine și o premisă în plus pentru o viață frumoasă. Fotografia, ca instrument al creativității, ne pune în contact cu locuri noi, cu oameni interesanți, trezește curiozitatea și ne educă în cel mai practic mod cu putință.